Mesaj fondator

„Învățăturile date cu forța nu pot dăinui în suflete, pe când învățăturile primite în suflet cu plăcere și cu bucurie rămân de-a pururi.”

Dacă omul ascunde în el setea de absolut și vocația desăvârșirii, pedagogul trebuie să îl ajute să le cultive; pentru aceasta trebuie să înțeleagă că scopul vieții omului este să ajungă la desăvârșire, devenind, în ultimă instanță, Hristos după har.

Educația trebuie să fie în primul rând disciplina formării și a înălțării spirituale a omului. Ea trebuie să știe să folosească mijloacele proprii, precum și cele mai eficiente în vederea acestui nobil scop. Perfectarea acestei opere este o sarcină și o datorie de prim ordin.

Totodată, educația este o știință și o artă: arta și știința de a comunica, ceea ce înseamnă nu doar a vorbi, ci și a asculta, de a educa nu doar prin teorii și prin știință, ci și prin exemplul personal.

Bunăoară, dascălul, pedagogul de vocație, nu este pedagog doar în sala de curs sau la catedră, ci oriunde s-ar afla. Mai mult, pedagogul trebuie să fie înzestrat cu știința și arta de a transmite „meșteșugul” învățării; o vorbă celebră a lui Shakespeare ne dă de gândit nouă dascălilor: „puțini sunt cei care știu cât de mult ar trebui să știe, ca să știe cât de puțin știu”. Suntem dascălii voștri, copii, dar, în același timp, învățăcei, împreună cu voi!

Așadar, Educația are nevoie de Științele Educației, dar nu este suficient, are nevoie de o concepție care să fixeze un ideal în raport cu condiția și destinul omului, are nevoie de o concepție despre om și viață, pe care le formulează antropologia, mai ales antropologia creștină și teologia; o concepție despre valori și ierarhia lor, despre o filosofie de viață, în care dascălii conturează noblețea sufletească. Atunci când apar conflicte între generații și când se manifestă și în școală, prima cauză trebuie căutată și identificată în anchilozarea adultului – fie el părinte, fie el dascăl; zvâcnirile copilului, uneori prea puternice, în raport cu capacitatea lui, vin din puterea lăuntrică nebănuită și din tendința acestuia de a-și depăși limitele – condiție absolut necesară pe parcursul devenirii lui.

Ce aduce școala noastră în această lume care se zbate într-o gravă criză a omului și a civilizației? Aduce mărturia că se poate face saltul calitativ de la școlarizare la educație, mărturia că „industria meditațiilor” poate fi înlocuită cu o pregătire și cu un act didactic autentic, mărturia că abandonul școlar nu poate exista acolo unde dragostea copiilor pentru școală, colegi și profesori poate fi mai mare decât dorul de recreație, vacanță și distracție; mărturia că elevul vine la școală de drag, nu din cauza amenințărilor părinților sau pentru primirea unei recompense; mărturia că performanța demonstrată de rezultatele obținute în școală, la olimpiade și concursuri naționale, nu este rezultatul unui „dopaj” de forță pe o nișă sau o disciplină – discriminatorie în raport cu celelalte discipline – ci este rezultatul unei creșteri, al unei dezvoltări normale a capacităților copilului obișnuit.