Sfinții vin și-i întâlnesc pe oameni

Se discută foarte mult despre modul în care se pictează icoanele, despre stil și cred că acest lucru este de folos pentru noi toți. În Biserică, încă din primele veacuri, nevoia de imagine liturgică s-a transpus în căutarea unei formule picturale potrivite, lucrătoare. În consecință, de-a lungul timpului, icoana a îmbrăcat multe și diferite stiluri, dar a rămas lucrătoare. Inclusiv în perioada secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, perioadă în care s-a pictat naturalist în culori de ulei și pe care acum o socotim decadentă, icoana și-a împlinit lucrarea. Icoana este o realitate dincolo de culorile și stilul folosite.

Așadar, nici materialele, nici modul în care acestea sunt așternute pe panou sau pe zid nu constituie icoana. Icoana lui Hristos este chipul lui Hristos, așa cum spun Părinții Bisericii. Subliniem aici faptul că, făcând referire la Chip, Părinții Bisericii înțeleg partea văzută a chipului, imaginea exterioară. Icoana nu descrie natura umană sau dumnezeiască a persoanei iconizate și nici calitățile acesteia.

Harul care se împărtășește prin icoană vine de la Domnul, și nu este câtuși de puțin dependent de modul pictural. De altfel, cum ne putem imagina că Bunul Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste față de oameni, Se va împiedica în neputința vreunui zugrav spre a da ajutorul cerut celui ce se roagă în fața icoanei. Părintele Stăniloae scria că Domnul Își însoțește într-un chip tainic, de neînțeles, chipul-icoana și astfel rugăciunea rostită în fața acesteia ajunge la El. Doar dacă înțelegem icoana ca prezență reală duhovnicească a sfântului reprezentat, putem înțelege modul în care se face simțită sfințenia și se pogoară harul Domnului. Credem că Dumnezeu este prezent pretutindeni. Ar fi de mare folos duhovnicesc conștientizarea faptului că icoana arată prezența celui iconizat în spațiul privitorului. Ar trebui să ne purtăm în prezența icoanei, ca și cum ne-am afla în aceeași încăpere cu persoana iconizată.

Icoana este o imagine tridimensională, contrar a ceea ce în mod comun se spune despre ea. Cea de-a treia dimensiune a icoanei se desfășoară, se identifică cu spațiul aflat între suprafața picturală și credincios. În biserică, sfinții pictați pe pereți și credincioșii se află în același spațiu, în același potir euharistic. Doar așa îi putem întâlni pe sfinți, dacă aceștia vin în realitatea noastră. Sensul în care prezența, harul, circulă prin icoană este dinspre Dumnezeu către om: Domnul coboară și Se face văzut. Sfinții vin și-i întâlnesc pe oameni. Există nenumărate mărturii în acest sens de-a lungul istoriei.

Se vorbește foarte mult despre caracterul simbolic al icoanei. Dar mă întreb: simplist vorbind, oare simbolul nu este ceva care arată, prin înlocuire, o realitate care nu există în prezentul privitorului? Or, icoana arată că Domnul este în fața credinciosului care se roagă! Icoana nu-L simbolizează pe Domnul, cele două firi ale Domnului Hristos, sau sfințenia. Icoana ne arată chipul Domnului asemeni năframei regelui Avgar. Icoana nu are o putere vindecătoare în sine. Cel ce se roagă în fața icoanei primește har de la Însuși Domnul, nu de la un simbol...

În limba greacă, se folosea un verb foarte interesant pentru a defini acțiunea de a picta icoane și anume a istorisi. Pictorul nu face altceva decât să istorisească un portret al unui ipostas istoric, al unei persoane a cărei existență este certă sau a unui eveniment care, de asemenea, s-a petrecut la un moment dat în istorie. Câtă vreme cel ce se roagă recunoaște chipul și intră în dialog cu persoana iconizată, imaginea are calitate liturgică, este icoană. De aceea Părinții Bisericii spuneau că teologia este a Bisericii câtă vreme arta, meșteșugul este al pictorului.

Biserica nu a rânduit o ierurgie pentru a-i consacra pe pictori. Clericii, chiar și cântăreții sunt rânduiți la slujire prin rugăciuni special alcătuite. Pictorii nu. La o conferință națională a pictorilor bisericești, organizată de Patriarhia noastră, a apărut propunerea, din partea unor pictori participanți, de a se introduce o ierurgie pentru consacrarea pictorilor bisericești. Motivul propunerii a fost acela de a conferi icoanelor sfințenie din momentul facerii lor. Ceea ce ar putea duce la credința că pictorul este cel care conferă sfințenie icoanei și, prin urmare, aceasta va lucra întemeindu-se pe calitatea conferită ei de pictor. În același sens se pun poveri mari pe umerii pictorilor: ar trebui să postească atunci când lucrează, să fie în curăție ș.a.m.d. Dar știți oare că un pictor iconar lucrează 6 zile pe săptămână în toate lunile anului, asemeni oricărui alt lucrător în orice domeniu? Vă imaginați cât de slabi ar trebui să fie după atâta postire?

Este firesc ca pictorii de icoane să facă parte din trupul Bisericii și să aibă un demers duhovnicesc asemeni oricărui credincios. Acest demers este caracterizat mai mult de neputință și mai puțin de virtuți. Însă important este să cunoască realitatea Bisericii. Cum altfel ar putea descrie ceva ce nu cunosc, de care sunt străini... Cel ce nu iubește nu poate scrie poezie de dragoste. Ar fi cuvinte superficiale, poate interesante ca formă, formulare, lipsite însă de conținut, de experiența realității descrise.

Contribuția pictorului se materializează exclusiv la nivel pictural. La nivelul calității descrierii.

Toate acestea nu înseamnă însă că modul în care pictăm icoanele este neimportant sau că participarea pictorului poate lipsi. Dimpotrivă. Modul în care se pictează icoanele este foarte important, iar participarea pictorului este esențială. Pentru că descrierea pe care o face este rod al experienței lui directe în comunitatea bisericească și, prin urmare, reflectă într-un mod foarte direct relația acestei comunități cu Dumnezeu.