Pe marginea unui refren pandemic

Pentru mulți însă – de fapt, cât de mulți nu aș putea spune, deoarece îmi dau seama că glăsuiește o speranță mai mult decât o descriere factuală – vorba aceasta nu putea fi asezonată decât cu un uriaș semn de întrebare: „nimic nu va mai fi la fel?” De aceștia vreau și încerc să mă țin și eu. Chiar așa, cum adică „nimic nu va mai fi la fel”? Mărturisesc că refrenul nu mi-a sunat deloc bine încă de la bun început. Adevărul nu va mai fi adevărat și nici minciuna mincinoasă? Cumsecădenia, dragostea, politețea, caracterul își vor pierde semnificația și importanța? Virtutea și viciul se vor amesteca sau vor face schimb de locuri? Triunghiurile vor avea patru laturi și cuburile șapte fețe? Oamenii nu vor mai trebui să se roage, să mănânce, să bea, să doarmă și să muncească, să se plimbe și să ia o gură de aer curat, să fie părinți, bunici, copii, unchi sau mătuși? Nu se va mai citi, cânta, desena, modela? Și nici măcar Hristos Dumnezeu – Doamne, iartă-mă! – nu va mai fi același?

Nu am reușit nici până acum să înțeleg la ce se refereau mai exact – și încă se mai referă – emitenții refrenului pandemic. Intuiesc că prețuiesc ceva anume – nu știu ce – peste măsură de mult. Suficient de mult încât, dacă acel ceva e periclitat, atunci „nimic” nu mai e la fel. Un fel de idolatrie, am putea spune. Dar atunci nici nu trebuie să știm prea multe despre acel ceva, căci nu contează, câtă vreme toate lucrurile importante menționate (și nemenționate, dar subînțelese) mai sus nu țin de el. Pentru noi aproape nimic nu s-a schimbat. Totul este și va fi aproape la fel. Mai mult, în privința lucrurilor cu adevărat importante, cu adevărat nimic nu s-a schimbat. Totul va fi exact cum a fost și până acum.

Unul dintre primele gânduri la confruntarea cu refrenul pandemic a fost o reamintire a primei învățături – dintre cele patru transmise ca mănunchi – a părintelui Ghelasie de la Frăsinei: „nu te alarma!” sau „nu te panica!” (oare ce altceva decât hristicul „nu vă temeți!” să fie?). Bineînțeles, în ce mă privește mai mult ca deziderat și direcție decât ca realitate concretă, căci frica de boală și de moarte au greutatea lor. Fiind consecințe ale păcatelor, împrumută greutatea acestora. Și iată că, urmând această linie, am ajuns să pot da o anumită accepțiune refrenului amintit care să aibă legitimitate.

În Pateric găsim bine-cunoscuta apoftegmă cu cel care cade mereu în păcat și revine mereu contrariat, și aproape deznădăjduit, la un avvă pe care-l întreabă ce e de făcut. Bătrânul îi dă răspunsul știut, în care face analogia cu împiedicările concrete din drumurile obișnuite, pe care toți le depășim ridicându-ne pur și simplu de fiecare dată și mergând mai departe. Ei bine, deși e puțin probabil să se întâmple, când ne ridicăm după vreo căzătură fizică, o facem cu gândul că nu vom mai cădea.

Așa cum păcatul este singurul lucru pe care-l putem urî legitim, tot el este realitatea vieții noastre trecute în legătură cu care, și la care, uitându-ne (cu un ochi la viața noastră viitoare, după o spovedanie, după o împărtășanie, sau pur și simplu) putem spune, punând un nou început bun: de acum încolo „nimic nu va mai fi la fel”.

Cât despre viața noastră mai concretă în vremea Covid19, poate că în loc de prea multe schimbări pripite, ar fi bune tocmai anumite consolidări a ceea ce oricum intuiam că trebuie să facem și să înțelegem, dar nu reușeam din cauza zgomotului de fond și a vitezei prea mari de croazieră. Și poate că ar trebui început cu aplicarea filozofiei minimalismului la consumul de știri și informații din mass-media, vechi și noi. A ne extrage din ghearele malpraxis-ului mediatic actual e un act de igienă. La fel și în privința veritabilelor camere de rezonanță a patimilor care sunt rețelele sociale. Decât știri, mai bine o carte de istorie; decât „postări”, mai bine câteva pagini din Dostoievski, Jane Austen sau Dickens. Poate oricum voiam să redescoperim muzica clasică și să-i ascultăm în sfârșit mai cu atenție pe Händel, Bach, Haydn sau Mozart.

De asemenea, putem redescoperi casa, apartamentul, gradina, strada și parcul; sau pe cei dragi ai casei, în proximitatea cărora putem sta mai mult decât înainte. Mai ales putem îngroșa firul subțiat al comunicării cu cei mai în vârstă, tocmai pentru că asupra lor pare să se fi năpustit virusul mai abitir. Și dacă lor nu le e frică de interacțiune prudentă și nu se pierd cu firea, cu atât mai puțin ar trebui să ezităm noi, ceilalți.

Și putem reflecta la societatea care ne înconjoară: la complexitatea și combinația aproape tainică de robustețe și delicatețe a relațiilor economice care, bruscate panicard, se pot rupe suficient de grav încât să ajungem să experimentăm din nou penurii, lipsuri sau chiar foamete; la moștenirea civilizației juridice căreia suntem, din păcate, aproape zilnic invitați să-i dăm cu piciorul, operând practic cu prezumția de vinovăție a tuturor pentru acest virus și cu adoptarea unei atitudini de turnători; la limitele politicii și politicienilor contemporani, care se scaldă între populism și tiranie, și care nu pot totuși face mai mult decât ar putea oamenii înșiși dacă ar fi lăsați în pace să coopereze cum cred de cuviință și să-și vadă de treabă; la limitele științei, care și ea poate rezolva numai anumite probleme, adesea nu pe cele mai importante, limite care devin automat și limitări ale experților mai mult sau mai puțin anonimi invocați cu asupra de măsură în vremurile acestea. Și lista ar putea continua. Oricum, toate ar merge bine temperate în ritm – sau înăbușite, dacă preferați metafora culinară celei dansante, în sos – de Psaltire.