Jertfa, combustibil existențial

Jertfa pare ceva abisal. Un cuvânt greu pentru realități și mai grele. Pentru cultura și civilizația creștină, referința imediată este Hristos și jertfa de pe cruce. Apoi – și zic la repezeală, nu cu vreo sistemă anume – sfinții mucenici și după ei sfinții pur și simplu, exemple ale așa-numitei „mucenicii albe”, cum i se mai spune nevoinței ascetice. De asemenea, exemple precum Sfântul Constantin Brâncoveanu sau maica Macabeilor din Vechiul Testament ne arată, prin îndemnurile către propriii lor copii de a nu ezita să se sacrifice întru cele bune, culmi ale jertfei pe care „se sparie gândul” să le contemple. Acoperiți de prudența neispitirii lui Dumnezeu și de o smerenie mai mult sau mai puțin veritabilă, ne putem odihni în ideea că jertfa e – ca o capodoperă universală – foarte importantă, dar nu e de noi. O punem pe un piedestal, unde avem grijă să zacă în glorie și nefolosință.

Totuși, jertfa nu e doar o culme sau un punct abisal. E un spectru de posibilitate, un interval. Merge de la forme mărunte, prin sacrificii de importanță medie – dacă putem spune astfel – către culmile amintite mai sus. Și astfel, privită mai atent, se arată a fi mult mai prezentă și mai îmbibată în textura vieții cotidiene decât ar fi de așteptat la o primă vedere. Ca economist, pot aduce mărturia acestui domeniu, într-o manieră poate surprinzătoare. Când vorbesc de „cost”, concept central al disciplinei lor, economiștilor le place adesea să expliciteze, cu un element de jargon profesional specializat, că este de fapt vorba, în analiza cea mai profundă, de „cost de oportunitate”.

Adică orice acțiune umană presupune pe de o parte a face ceva, dar pe de altă parte– și concomitent – a nu face orice altceva. Și pentru că nimeni nu poate contempla în fiecare clipă toate posibilitățile, relevante sunt întotdeauna câteva – un decupaj de posibilități pe care fiecare și-l face după particularitățile sale personale. Mai mult decât atât, când fiecare dintre noi face ceva– se așază sâmbăta la teme, să spunem – comparația relevantă este cu alternativa cea mai atractivă sau importantă lăsată deoparte– vizionarea unui film, de pildă; sau ieșirea la o plimbare în parc.

Or, tocmai această cea mai importantă alternativă lăsată deoparte – jertfită, poftim– este costul adevărat, relevant al acțiunii și opțiunii efectiv concretizate. O săptămână în tabără vine cu costul petrecerii aceluiași timp cu bunicii, verișorii sau prietenii de la țară. Și viceversa. Și problema aceasta este valabilă la toate nivelurile: de la mărunțișuri (dacă îmi iau covrig cu șuncă și cașcaval, nu-mi iau o felie de pizza) la decizii cu impact substanțial în viață (dacă optez pentru cariera de chirurg, nu voi fi specialist în domeniul IT; dacă mă călugăresc, nu mă voi căsători).

Cu alte cuvinte, însăși structura acțiunii umane presupune jertfă. Nu poți realiza nimic dacă nu sacrifici ceva. (Și-n mecanică, poți merge înainte doar împingând ceva înapoi sau lăsând ceva în urmă.) Și asta fie că vrei, fie că nu. Sau, altfel spus, orice faci, sacrifici ceva. Și lucrul acesta e valabil și pe dos. Adică cine alege răul sau lenea, sau lucruri frivole, o face jertfind binele, hărnicia sau lucrurile mai consistente. Și diavolii jertfesc, dar o fac cumva pe dos. La fel și cei care se lasă înrâuriți de ei. Prin urmare, un alt titlu posibil pentru această mică scriere ar fi putut fi „despre inevitabilitatea jertfei”. (De asemenea, aceeași importanță o au și alte aspecte numai aparent – și pentru ochiul neavizat sau neatent – periferice ale culturii și spiritualității creștin-ortodoxe, cum ar fi aspectul ritualic sau cel iconic.