Întâlnirea minunată a Omului potrivit cu locul potrivit

Adrian Opre este profesor universitar la Departamentul de Psihologie și decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, titular al cursurilor „Psihologia personalității”, „Psihologie cognitivă”, „Consiliere psihologică: programe de intervenție cognitiv comportamentală”, „Coping religios în consilierea psihologică”, „Personalitatea: diagnoză și intervenție” și președintele Asociației de Științe Cognitive din România.

În ultima decadă preocupările sale profesionale s-au focalizat, prioritar, asupra elaborării și derulării unor programe de dezvoltare a competențelor socio-emoționale la copii și adolescenți, formarea continuă a cadrelor didactice din învățământul universitar și preuniversitar, dar și asupra modalităților de compatibilizare a strategiilor de consiliere și psihoterapie cu principiile și practicile religioase creștine.

Este vocația didactică una înnăscută? Cum v-ați descoperit dumneavoastră vocația de profesor? Cum s-a împletit cu cea de psiholog?

Adrian Opre: Ați inserat la început un citat din Viktor Frankl, mottoul rubricii, pe care îl consider foarte bine-venit în contextul dialogului nostru. De ce spun acest lucru? Deoarece, de-a lungul secolului XX, puțini la număr au fost psihologii care s-au aplecat asupra sensului și semnificațiilor profunde ale vieții noastre. În plus, aceștia au fost ignorați sau tratați adesea superficial, cu vrere și fără de vrere, de către cei care au făcut analize diacronice asupra evoluției psihologiei de la apariția ei și până în prezent. Viktor Frankl, părintele logoterapiei, a adus o contribuție foarte importantă la revigorarea psihologiei, în special prin interesul și îndemnurile sale adresate colegilor psihologi și nu numai, cu privire la atenția pe care trebuie să o acordăm sensului și semnificației vieții.

Aceasta a devenit preocuparea lui de căpătâi, determinându-i pe contemporani să-l supranumească profetul sensului vieții. Iată, așadar, de ce mi-a făcut plăcere să văd acest motto în prefața rubricii dvs. L-am perceput și ca pe o mărturisire a colectivului editorial privind interesul pe care îl acordă psihologilor, adică deschiderea dvs către dialogul psihologie - religie. Am putea aminti, în contextul acelorași idei, încă două nume mari ale psihologiei secolului trecut, William James și Michael Maher. Ei merită toată atenția și prețuirea noastră pentru efortul și reușitele lor în ceea ce privește reapropierea psihologiei științifice de obârșiile ei din perioada preștiințifică, adică de forma în care ea a fost prezentă mai multe secole în scrierile religioase.

Vă invit să răsucim pe toate părțile proverbul Omul sfințește locul care este tema acestui număr al revistei...

Adrian Opre: Raportându-ne la verbul central al proverbului, sfințește, a sfinți… cred că am putea limpezi mai ușor sensul și/sau semnificațiile acestui proverb. Sunt convins că, dacă puneți întrebarea aceasta unui număr mai mare de persoane, fie ei adulți, fie elevi, proverbul le va activa în minte diferite sensuri, semnificații. De aceea, aș face mai întâi o delimitare între diferite accepțiuni – poate greșesc, dar așa văd eu lucrurile. Într-o primă accepțiune, laică, ce înseamnă sfințirea locului? Cel mai probabil, cred eu, proverbul se referă la omul harnic, gospodarul și, mai cu seamă, se referă la oglindirea lui în tot ceea ce afirmă și face. Adică? Cum face ceea ce face, cât prețuiește sau cum prețuiește ceea ce face, cât de mult îndrăgește ceea ce face, cum relaționează cu ceilalți în timpul muncii sale, cum se acceptă și cum îi acceptă pe ceilalți când evaluează munca sa și pe a lor... Socotesc că aceasta este o primă semnificație a mesajului transmis de proverb, care, foarte probabil, se activează în mintea multora dintre noi. Într-o a doua accepțiune, tot laică și ea, consider că poverbul se referă la o modalitate aparte în care ordinea interioară (mentală) a omului se răsfrânge în ordinea exterioară. Probabil că sună pretențios ce spun acum. Să fiu mai clar… Omul sfințește locul, pentru mine, exprimă și felul în care ordinea minții noastre se regăsește în ordinea realității care ne înconjoară. Noi ne naștem și creștem într-o ordine prestabilită, de Dumnezeu mai întâi și completată apoi de oameni. Ordinea aceasta își pune amprenta asupra fiecăruia dintre noi, ne influențează, ne induce o ordine, pe care, la rândul nostru, o perpetuăm, adică și noi devenim surse și generatori de ordini. Ordini sau dezordini – căci fiecare dintre noi poate deveni sursă de ordine sau de dezordine pentru lucrurile și persoanele din preajma sa.

Altfel spus, disciplina minții noastre se regăsește în sintaxa produselor noastre, cele fizice și cele sociale. Am putea analiza și un al treilea sens, tot laic, care deja face puntea către unul moral - religios. Pe acesta l-am putea interpreta ca pe o expresie a unei forme particulare de principialitate, de corectitudine dovedită, adică de anulare voită a ipocriziei, în relațiile noastre cu semenii. Sfințenia ar fi tradusă aici prin statornicia noastră în raport cu un set de principii, de norme și de valori la care aderăm și pe care le respectăm, de la care nu ne abatem, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm sau de provocările pe care le avem. Dacă aș lectura proverbul în dimensiunea sa spiritual - religioasă, atunci l-aș interpreta ca pe un mesaj care ne spune ceva despre munca noastră ca dar pentru Dumnezeu. Adică? Atunci când plănuim ceva, să ne punem, mai întâi, întrebarea: ce ar spune sau cum ar face Dumnezeu dacă ar fi în locul meu? În această accepțiune, munca dobândește o dimensiune transcendentă. Altfel spus, munca poate dobândi rolul și valoarea unei rugăciuni, una rostită din adâncul sufletului și tradusă în faptele noastre. Adesea ne facem griji că nu știm cum să ne rugăm. Dacă ai această îndoială, atunci lasă faptele tale să se roage pentrutine, lasă-le pe ele să înfăptuiască rugăciunea cu care ai vrea să te adresezi lui Dumnezeu. Dacă tu conștientizezi că rugăciunea este dialogul tău cu Dumnezeu și vrei să fii cât mai sincer în această convorbire, atunci ea va fi însoțită și de o anumită teamă - teama de a nu greși sau de a nu te sminti prin cuvintele pe care le rostești. Ei bine, atunci când cuvintele nu te mai ajută, faptele tale vor fi ruga ta...

Nu cumva proverbul a devenit un clișeu incomod? Cere prea mult de la noi?

Adrian Opre: Sunt convins că pentru mulți dintre cei tineri, și nu doar, a devenit un simplu clișeu. De altfel, orice proverb sau aforism riscă să devină un clișeu, atunci când este repetat exagerat, fără a fi analizat atent și lămurit. Proverbul, prin natura lui, include exprimări metaforice. Ca atare, explicitarea lui este necesară și foarte utilă. Mulți copii nu au avut șansa ca cineva să le descifreze mesajele ascunse în proverbe și zicători. Ca atare nu ar trebui să mai fim surprinși atunci când primim de la ei replici de felul: Ia mai lasă-mă cu asemenea vorbe, auzi, să sfințim noi munca... păi, ați muncit voi destul, ne va ajunge și nouă! Raportându- se astfel la proverb, prin replica lor e limpede că munca este banalizată, este desconsiderată. Adesea, copiii proveniți din familii înstărite, îndeosebi aceia ai căror părinți s-au realizat economic nu nepărat prin cele mai sănătoase căi, exprimă o anumită condenscedență și chiar o atitudine persiflantă față de colegii lor care acordă credit mesajelor sănătoase extrase din acest proverb.

Mai dureros e faptul că această devalorizare a muncii e făcută chiar de către părinții lor prin atitudinile și mesajele pe care le transmit propriilor copii. Din nefericire, uneori chiar și noi, dascălii, putem transmite mesaje nesănătoase, nu neapărat formulate explicit. E suficient să etalezi o anumită demotivare față de ceea ce faci la clasă, în sala de curs, pentru ca elevul sau studentul din bancă să extragă din atitudinea și conduita ta o interpretare nedorită privind valoarea muncii pe care o faci. Iată de ce nu ar trebui să ne suprindă sau să ne supere refuzul sau neputința copiilor de a lua în serios un asemenea proverb. Să ne asumăm responsabilitatea privind demonetizarea proverbului și să ajutăm elevii să treacă dincolo de aparenta lui simplitate, pentru a pătrunde în profunzimea lui și a-i descifra multiplele sale semnificații.

Mai regăsim, în spectacolul realității, extraordinara întâlnire Omul potrivit la locul potrivit?

Adrian Opre: Evit răspunsul direct, de aceea spun, ne dorim mult, cu toții, să avem oameni potriviți la locuri potrivite. Iar dacă această întâlnire minunată ar conduce și la sfințirea locului, atunci am avea și dovada unei asumări responsabile a omului pentru misiunea sa, aceea de a-și împlini vocația. Altfel spus, ambele deziderate sunt posibile, dacă îți identifici și valorifici corect chemarea. Vorbeam la început despre cele afirmate de Viktor Frankl, despre locul și rostul fiecăruia. Ei bine, nu de puține ori, în contextul cursurilor și al seminarelor de psihologia personalității, le spun studenților cât de important este ca în personologie să ne focalizăm atât asupra aspectelor psihice și comportamentale care ne aseamănă, dar mai cu seamă asupra celor care ne oferă fiecăruia individualitatea sau irepetabilitatea, adică unicitatea. Acestea, consider eu, ne dau cu adevărat valoare. Psihologia, asemeni multoraltor științe, fetișizează uneori abordarea nomotetică: caută să identifice reguli cu aplicabiliate cât mai largă, să formuleze reguli generale, să poată găsi explicații larg valabile privind comportamentul uman. Foarte bine, această abordare te ajută, îndeosebi pentru un demers euristic de înțelegere a ființei umane, dar e mai puțin utilă atunci când vrei să înțelegi individualitatea și mai cu seama atunci când vrei să găsești o soluție particulară pentru cei încercați de provocări și suferințe. Când vrei să-l ajuți pe omul din fața ta, o persoană concretă care suferă, atunci demersul nomotetic este insuficient. În aceste situații evalurea idiografică e mult mai de folos, căci atenția noastră va fi centrată pe persoana particulară. Pe aceasta va trebui să o analizezi și să o înțelegi, pornind tocmai de la premisa că este o ființă unică și irepetabilă. Ei bine, aceeași abordare (cea idiografică) o consider adecvată și pentru analiza și înțelegerea vocației și, implicit, a potrivirii omului la contextul (locul) său profesional. Aș mai face aici o completare relevantă, zic eu, în contextul întrebării dvs. Constat, și mă bucură acest lucru, că în psihologia științifică există, în ultima vreme, preocupări de a face diferențieri mult mai fine, mai exacte, între termeni care de obicei sunt folosiți interșanjabil, și mă refer acum la vocație și chemare. În literatura psihologică contemporană se face tot mai frecvent distincția dintre vocație/vocation și chemare/ calling. Dacă analizăm noțiunea de vocație, ea exprimă o anumită atitudine, o predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate, de muncă sau pentru o anumită profesie. În schimb, dacă ne referim la chemare, termenul este mult mai cuprinzător, el este și mai adânc înrădăcinat în sensuri și valențe religioase. Psihologii au început să sesizeze lucrul acesta și au încercat să-l expliciteze. Ne va fi mai ușor să înțelegem aceste semnificații dacă facem, mai întâi, distincție între ceea ce înseamnă lucrarea, munca și, respectiv, profesia. Iar pentru aceasta voi face apel, mai întâi, la perspectiva religioasă iudeo- creștină privind lucrarea și munca. La început, noi am primit porunca lucrării, oamenii au fost chemați de Dumnezeu să participe la lucrarea Sa, adică să-I continue lucrarea urmând modelul Său. În mod firesc, am fost chemați să fim continuatorii unei lucrări pe care Dumnezeu a început-o - Tatăl meu lucrează/ Și eu lucrez - Dumnezeu ne-a îndemnat să lucrăm, dar invitația de a lucra de la început era pentru hrana de care avem nevoie spre viața veșnică. Munca apare abia după căderea în păcat. Până la cădere noi am continuat lucrarea lui Dumnezeu cea începută din veșnicie. Eram creaturi ce puteau crea asemenea Creatorului. Noi am fost creați după chip și asemănare, adică nu numai cu competența/ capacitatea de a crea, ci și cu responsabilitatea implicită de a continua, spori creația lui Dumnezeu. Odată cu căderea lui Adam lucrarea aceasta s-a transformat în muncă, adică într-o activitate care este însoțită de efort, de suferință și de durere.

Bineînțeles, toate acestea spre folosul și înțelepciunea omului, a celui ce muncește, dar și a celorlalți. Iată o diferență semantică foarte importantă, între ce înseamnă lucrarea pentru viața veșnică, continuând firesc lucrarea lui Dumnezeu, și munca de după căderea în păcat, cea care a produs o schimbare calitativă importantă. Omul este chemat acum să facă o muncă având o semnificație socială și morală. Profesia, ultimul termen al analizei noastre, poate includemai multe tipuri de muncă, adică mai multe activități formal dobândite. Poți avea mai multe activități incluse sub umbrela unei profesii. Profesia reflectă calificarea formală sau calificările dobândite, ea exprimă competențe sau modalități diferite de a valorifica, în varii contexte profesionale, munca ta. De ce am făcut acest preambul, cu rol dezamabiguizator, referitor la munca? Deoarece în psihologie întâlnim mai multe încercări de a traduce sau de a defini vocația, și multă vreme abordările psihologiei științifice erau complet laicizate. Relativ recent însă, doi psihologi americani (Brian Dick și Ryan Duffy) propun un model nou privind teoretizarea vocației și, atenție, cum o definesc ei, într-un studiu din anul 2009 – vocația este o chemare transcendentă trăită.

Este surprinzător să întâlnești o asemenea interpretare la psihologi ai secolului 21, oameni de știință care activează într-un mediu puternic secularizat. Mai mult, ei continuă și spun vocația provine din afara sinelui, ea provine de dincolo de noi. De ce? Pentru că are un rol particular pe care trebuie să-l satisfacem, să-l îndeplinim în viața noastră, într-o manieră orientată spre derivarea unui sens sau al unei semnificații. Este fascinantă această tâlcuire a vocației, făcând apel la termeni de sens și semnificație, care, așa cum bine știm, implică valori orientate spre celălalt, spre scopuri și surse primare de motivație, cu repere transcendente. Fantastic! Cei doi autori susțin că vocația implică douălor, altfel spus, sursa principală de motivație a acestei dimensiuni o constituie valorile și scopurile orientate spre ceilalți. Ea se asociază cu nivele scăzute de burn out (epuizare), deoarece fiind orientat spre nevoia celuilalt găsești în tine resurse nebănuite pentru a-l ajuta. Gândiți- vă la ce se întâmplă acum în spitale, gândiți-vă la personalul medical care se află în mijlocul a sute și sute de bolnavi cu suferințe extreme, fiecare luptând și solicitând ajutor pentru a supraviețui. Nu reușesc să reziste acestei presiuni și se epuizează psihic și fizic aceia care nu pot sau nu vor să iasă din nișa unui egoism nesănătos, unul care îi împiedică să fie receptivi la nevoile semenilor. Perioadele de criză, de război, de foamete sau de pandemii sunt contexte care cern pe cei sensibili la suferința aproapelui de cei opaci și egoiști. A treia dimensiune a vocației este una transcendentă. Ea, afirmă cei doi psihologi, este trăită ca având sursă în afara sinelui nostru. Această componentă ajută individul să-și elaboreze strategii de coping, adică să dezvolte modalități de adaptare la provocările solicitante ale profesiei. Dacă dimensiunea aceasta este prezentă și binedezvoltată, atunci persoana va fi echipată pentru perioadele când cariera, munca, profesia o vor provoca. Ea constituie un suport esențial în carieră, dovadă fiind asocierile ei cu auto-eficacitatea, adică cu sentimentul că ești eficient în ceea ce faci, cu deciziile ferme privind cariera, cu satisfacția la locul de muncă, cu sentimenul împlinirii vocaționale. Într-o altă notă interpretativă, această dimensiune reflectă răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Rezumând, consistent în acord cu tezele celor doi psihologi vocaționali, susțin și eu că întâlnirea minunată a Omului potrivit cu locul potrivit este o realitate verificabilă atunci când răspunzi în măsură egală nevoilor tale, pentru sens și semnificație, nevoilor celorlalți prin atitudine sinceră pro-socială, și, neaparat, răspunzi chemării lui Dumnezeu. aspecte – căutarea vocației, respectiv, prezența acesteia. Adică vocația trebuie înțeleasă atât ca proces, ca devenire, cât și ca o finalitate, adică o confirmare a prezenței sale. Fiecare din cele două aspecte - căutarea, respectiv confirmarea – sunt caracterizate prin trei dimensiuni. Prima dimensiune este una prin excelență personală. Ea vizează faptul că noi vrem să dobândim un rol bine definit în viață, într-o manieră orientată spre a obține sens și semnificație pentru existența noastră. Această dimensiune corelează pozitiv, adică se asociază pozitiv cu satisfacția la locul de muncă, cu sentimentul de a face cu plăcere ceea ce faci, cu o decizie de carieră mult mai fermă, cu adaptabilitate eficientă, cu nivele scăzute de distres și nivele crescute de reziliență. A doua dimensiune este una pro-socială. Aceasta este orientată spre ceilalți, spre nevoile lor, altfel spus, sursa principală de motivație a acestei dimensiuni o constituie valorile și scopurile orientate spre ceilalți. Ea se asociază cu nivele scăzute de burn out (epuizare), deoarece fiind orientat spre nevoia celuilalt găsești în tine resurse nebănuite pentru a-l ajuta. Gândiți- vă la ce se întâmplă acum în spitale, gândiți-vă la personalul medical care se află în mijlocul a sute și sute de bolnavi cu suferințe extreme, fiecare luptând și solicitând ajutor pentru a supraviețui. Nu reușesc să reziste acestei presiuni și se epuizează psihic și fizic aceia care nu pot sau nu vor să iasă din nișa unui egoism nesănătos, unul care îi împiedică să fie receptivi la nevoile semenilor. Perioadele de criză, de război, de foamete sau de pandemii sunt contexte care cern pe cei sensibili la suferința aproapelui de cei opaci și egoiști. A treia dimensiune a vocației este una transcendentă. Ea, afirmă cei doi psihologi, este trăită ca având sursă în afara sinelui nostru. Această componentă ajută individul să-și elaboreze strategii de coping, adică să dezvolte modalități de adaptare la provocările solicitante ale profesiei. Dacă dimensiunea aceasta este prezentă și binedezvoltată, atunci persoana va fi echipată pentru perioadele când cariera, munca, profesia o vor provoca. Ea constituie un suport esențial în carieră, dovadă fiind asocierile ei cu auto-eficacitatea, adică cu sentimentul că ești eficient în ceea ce faci, cu deciziile ferme privind cariera, cu satisfacția la locul de muncă, cu sentimenul împlinirii vocaționale. Într-o altă notă interpretativă, această dimensiune reflectă răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Rezumând, consistent în acord cu tezele celor doi psihologi vocaționali, susțin și eu că întâlnirea minunată a Omului potrivit cu locul potrivit este o realitate verificabilă atunci când răspunzi în măsură egală nevoilor tale, pentru sens și semnificație, nevoilor celorlalți prin atitudine sinceră pro-socială, și, neaparat, răspunzi chemării lui Dumnezeu.

Credeți că o misiune proprie de viață împlinită garantează și o sfințenie a vieții respective?

Adrian Opre: Da, o garantează dacă noi conștientizăm importanța chemării noastre și apoi traducem acest lucru în modul în care ne desfășurăm activitatea. Suntem adesea tentați să afirmăm cu convingere fermă că am luat o decizie de carieră înțeleaptă, corectă, bine fundamentată, dar, de fapt, ea este bazată pe ceea ce ne spun alții că ni s-ar potrivi nouă. Putem lua o decizie corectă, vocațională și să dobândim sentimentul unei împliniri profesionale și personale în măsura în care ne valorificăm toate cele trei componentele ale chemării: personală, pro-sociala și cea transcendentă. Ne putem referi și la situații concrete. Spre exemplu, am putea analiza diferențele care apar adesea între diferiți oameni care ies la pensie. Unii dintre ei nu-și mai găsesc sensul, semnificația imediat după pensionare, câteva zile, săptămâni sau chiar luni, sunt complet dezorientați. Aceștia sunt persoanele care s-au identificat profund cu ceea ce au făcut, s-au definit mai cu seamă prin ceea ce făceau în context strict profesional, adică s-au identificat indisolubil cu profesia/chemarea lor. Pentru aceștia chiar și numai apropierea momentului pensionării este un calvar, îi îngrozește ideea.

O altă categorie o constituie cei care lucrează în domenii extrem de solicitante fizic sau mental sau cei care lucrează în domenii cu risc mare de accidentare sau de deces (minerit, armată etc).Aceștia adesea își numără și renumără anii până la pensionare, ei văd munca lor ca fiind epuizantă și însoțită de disconfort, iar pensionarea ca pe o ușurare, o scăpare mult așteptată. Cele două categorii, prin atitudinile și comportamentele lor, fac diferența între profesia ca răspuns la o chemare cu care te identifici și profesia ca și modalitate de a supraviețui. Uitați-vă la preoți – preotul iese și el la pensie la 65 de ani, dar preotul de vocație consideră că are datoria să slujească, să paticipe activ la Sfânta Liturghie (chiar pensionat fiind) până la finalul vieții sale sau cât încă poate să stea în picioare și să-I slujească Lui Dumnezeu. Preoții autentici, care au vocația preoției, sunt cei care înțeleg bine acest lucru și își doresc ca viața lor să fie toată închinată acestei slujiri perpetue a lui Dumnezeu. Și noi, dascălii, ar trebui să urmăm același model, să slujim educația cu toată ființa noastră, atât cât suntem îngăduiți să o facem.