Dragostea de carte și plăcerea pentru studiu

Adrian Opre este profesor universitar la Departamentul de Psihologie și decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, titular al cursurilor „Psihologia personalității”, „Psihologie cognitivă”, „Consiliere psihologică: programe de intervenție cognitiv comportamentală”, „Coping religios în consilierea psihologică”, „Personalitatea: diagnoză și intervenție” și președintele Asociației de Științe Cognitive din România.

În ultima decadă preocupările sale profesionale s-au focalizat, prioritar, asupra elaborării și derulării unor programe de dezvoltare a competențelor socio-emoționale la copii și adolescenți, formarea continuă a cadrelor didactice din învățământul universitar și preuniversitar, dar și asupra modalităților de compatibilizare a strategiilor de consiliere și psihoterapie cu principiile și practicile religioase creștine.

Este vocația didactică una înnăscută? Cum v-ați descoperit dumneavoastră vocația de profesor? Cum s-a împletit cu cea de psiholog?

Adrian Opre: Consider că este dificil să identifici exact momentul. Cred că rar se poate spune asta, și anume – Știu exact momentul când mi-am descoperit vocația. Consider că cei care afirmă acest lucru se bazează mai degrabă pe memorii false, construite ad-hoc. Personal, nu pot menționa un moment precis care să îmi fi determinat ferm opțiunea vocațională. Făcând, însă, reflecții retroactive asupra mai multor contexte, pot spune că identific câteva repere semnificative. Desigur, atunci când începi procesul acesta nu-ți poți da seama dacă el va conduce la o decizie vocațională și care va fi ea. Pentru mine opțiunea vocațională nu a fost ceva

prestabilit de mine, deliberat, dar, cu siguranță, atracția mea pentru educație, pentru a deveni cadru didactic, s-a clădit treptat. Înainte de a parcurge programul de Psihologie, am studiat în cadrul unui program dintr-un alt domeniu, am urmat specializarea Fizică-Chimie, linie didactică. Am avut o atracție aparte pentru chimie, care a debutat în gimnaziu și a continuat în liceu. În cele două cicluri educaționale am avut șansa unor profesori de chimie foarte buni, adevărate modele de dascăli, și asta m-a făcut să mă apropii cu plăcere de acest domeniu. Chimia, ea se descoperă pe sine ca fiind o disciplină fascinantă dacă reușești să pătrunzi în profunzimea ei.

Poate a existat și dorința de a deveni doctor?

Adrian Opre: Da, așa este. Eu am urmat Liceul sanitar, dar nu îmi doream în mod deosebit să devin medic, părinții în schimb, mai ales mama, își doreau acest lucru. Ca atare, răspunzând dorinței lor, am mers pe linia aceasta, pregătindu-mă pentru medicină până la un moment dat, apoi m-am reorientat. Am studiat și Medicina, pentru doi ani, ceva mai târziu, dar nu m-a convins și am renunțat. La Facultatea de Chimie, am avut șansa să întâlnesc profesori extraordinari, atât cei din domeniul specific, al chimiei– nume mari cu vizibilitate internațională, dar și profesorii de psihologie, de metodică și de pedagogie, care ne pregăteau pentru cariera didactică. Dincolo de competența lor în domeniu, aceștia aveau un dar deosebit de a preda, de a trăi profesia de dascăl într-un mod extraordinar. Îmi amintesc cu mult drag de unii dintre ei și le spun studenților mei la cursuri despre experiențele plăcute cu aceștia. Spre exemplu, aș aminti-o aici pe dna profesor Lenart Ileana, care ne-a predat în anul 1987, pe când eram student în anul II, fizică termodinamică. Pe dânsa am văzut-o de curând la piață, m-am îndreptat spre ea și am ținut să-i mulțumesc public, i-am cerut voie să-i sărut mâna ca semn de prețuire și pentru bucuria de a fi avut-o dascăl, un cadru didactic model. Domnia sa își preda materia cu o extraordinară dăruire, avea o abilitate fantastică de a conecta orice temă de curs sau seminar cu realitatea din mediul extra-educațional. Ne demonstra cu mult entuziasm aplicabilitatea tuturor subiectelor predate, chiar și a celor care pentru noi păreau extrem de abstracte sau artificiale. Cu strategia ei pedagogică ne-a câștigat deplin. Profesorul Ionel Haiduc, care a devenit în 1990 rectorul Universității noastre și apoi președintele Academiei Române, avea și dânsul un dar extraordinar de a ne transmite nu numai conținuturi științifice de înaltă valoare informativ-formativă, dar și dragostea lui pentru domeniul asumat. Aceștia sunt doar câțiva dintre profesorii care m-au impresionat, pe care îi țin minte cu drag și de la care, fără a-mi propune, am preluat câte ceva din modul lor de a se raporta la profesie, am extras câțiva sâmburi din chemarea lor și apoi m-am regăsit, treptat, în ea. E drept, trebuie să recunosc, că unii dintre ei, mai cu seamă cei de Pedagogie și Didactica disciplinei, au sesizat și mi-au validat această apropiere și abilitate. Am absolvit specializarea Chimie-Fizică, secția didactică, care prin natura sa are incluse multe ore de practică observativă la ore și de predare, care beneficiau de asistență din partea didacticianului și a colegilor. Predai o oră la o clasă reală și apoi, timp de 1-2 ore, prestația ta era analizată de către didactician, profesorul de la clasă, dar și de către colegii tăi studenți. Erau evaluate toate momentele orei, tot ce ai spus, ce ai făcut, cum te-ai poziționat față de elevi, cum le-ai vorbit, când ai făcut pauze, cât ai stat cu creta în mână și cum te-ai folosit de ea, cum și cât ai gesticulat etc. Ei bine, am avut parte de contexte plăcute de validare care au rezultat din aprecierile colegilor și ale mentorilor dascăli. Acestea sunt câteva dintre momentele care, cred eu, au amorsat și apoi, în timp, m-au condus la descoperirea vocației didactice. Ele nu sunt însă momente precise, ci fac parte dintr-un proces de durată. După Revoluția din Decembrie, am decis să urmez Psihologia. Aici, din nou, am avut șansa de a întâlni câțiva profesori de mare calibru, unii dintre ei discipoli apropiați ai întemeietorilor psihologiei clujene. Am beneficiat și din partea dânșilor de un alt tip de validare.

Spre exemplu, îmi amintesc cu plăcere de profesorul Ioan Radu, cel care i-a cunoscut nemijlocit și a colaborat cu profesorii Florian Ștefănescu Goangă, părintele Psihologiei de la Cluj, și cu profesorul Nicolae Mărgineanu, cel mai vizibil la nivel internațional, psiholog român din secolul trecut. Profesorul Radu îmi spunea adesea: Dumneata ai un alt fel de a gândi, organizezi altfel informațiile decât colegii dumitale. La început nu înțelegeam ce vrea să spună sau dacă e bine sau rău acest lucru, mai târziu mi-am dat seama la ce se referea. Eu veneam la psihologie după o licență în domeniul real aducând cu mine modelele din chimie, fizică și matematică, pe care le aplicam, involuntar, în psihologie. Era un alt mod de a ordona, de a gândi realitatea fenomenelor psihice, pe care, fără să îmi propun acest lucru, îl implementam aici. Am realizat apoi că în domeniul psihologiei, fizica și chimia, prin principiile lor, sunt foarte prezente. Cele mai multe modele teoretice, cu valoare descriptiv-explicativă pe care le folosim în psihologie, provin din fizică, chimie sau matematică. Unii nu știu asta și mă întreabă cum am putut eu să combin fizica, chimia și psihologia. În chip minunat, le răspund eu! Abordările teoretice din psihologie au absorbit foarte multă știință exactă, matematică, fizică, chimie, pentru că psihologia, în fapt, în procesul de elaborare a modelelor prin care explică diferite procese/fenomene psihice, recurge la analogii. Aceste analogii se bazează pe modele concrete care au fost dezvoltate în domenii ale știintelor exacte, acolo unde avem de-a face cu realități palpabile, adică sesizabile senzorial. Ele au fost găsite ca fiind foarte utile atunci când vrei să înțelegi o realitate abstractă, cum este cea a psihicului uman. Avem nevoie de asemenea analogii ca să facem mai accesibil înțelegerii noastre structura psihicului și modalitățile sale de manifestare. Eu am găsit multă satisfacție în transferarea modelelor învățate la chimie și fizică, pentru a le valorifica în înțelegerea mai profundă a vieții noastre psihice.

M-am regăsit confortabil în tot acest demers și mă bucură și acum avantajele sale. Iată, așadar, câteva experiențe și repere care consider eu că m-au apropiat de această profesie. Mărturisesc sincer că, și după mai bine de 25 de ani de predare, îmi place foarte mult ceea ce fac și mă încarcă pozitiv momentele în care pe fața celor cărora le predau văd interes și plăcerea de a asculta sau interacționa cu mine. Simt că mă definește prin ceea ce fac, iar acest lucru mă energizează și îmi conferă sens.

Ce imagine-suvenir aveți din copilărie, ne puteți împărtăși care au fost modelele dumneavoastră?

Adrian Opre: O imagine-suvenir? Copilăria, în întregul ei, este un buchet de suvenire, o suită de amintiri plăcute. Nici nu-i drept să spui că unele sunt mai demne de a fi reamintite decât altele. Sunt multe... Chiar dacă copilăria unora dintre contemporani s-a consumat în perioade triste, cu diferite încercări, totuși, nu cred că vom întâlni persoane care să nu-și amintească evenimente plăcute din acea perioadă. De altfel, stă în specificul copilăriei acela de a filtra, de a selecta și de a păstra îndeosebi experiențele plăcute. Părinții, care trăiesc din plin suferințele unui context neplăcut, știu prea bine cum să-și protejeze copiii. Cei mai mulți au dibăcia să-și ferească copiii de suferință, să le dea șansa ca, chiar sub presiunea unor încercări, aduse de război, de crize economice sau de pandemii, copilul lor să beneficieze, măcar din când în când, de momente plăcute, să-și poată trăi copilăria. Desigur, nu toți au această șansă. Îmi vine acum în minte o întâlnire a Fiilor Satului, organizată în localitatea unde m-am născut; unul dintre vorbitori relata despre copilăria unor copii din satele învecinate. La un moment dat s-a referit la copilăria dascălului din satul nostru, cel care mi-a fost și mie învățător. Acesta provenea dintr-un cătun învecinat, o localitate cu case răsfirate pe dealuri și foarte puțini copii. Ei bine, învățătorul nostru a avut parte de o copilărie mai puțin fericită, neavând în vecinătate niciun copil de vârsta sa cu care să se joace. A crescut doar în compania părinților și a altor adulți, care l-au scufundat și confruntat mai degrabă cu sarcinile, greutățile și frământările lor, care, inevitabil, au devenit parte din viața lui de copil. Există, așadar, și copilării din care amintirile ne actualizează și experiențe mai puțin plăcute.

M-am născut și am crescut la sat și sunt mândru de acest lucru. Reamintirile legate de copilăria mea, cu bucuriile ei, vin de acolo și îmi sunt foarte viu colorate în minte. Momentele în care puteai să te strecori la joacă, printre numeroasele activități gospodărești pe care le presupune viața la țară, erau extraordinare. Ne bucuram de fiecare minut pe care îl câștigam pentru a fi alături cu prietenii. Dacă reușeai ca, între ieșirea din casă după un braț de lemne și întoarcerea cu ele, să dai o fugă peste gard până în stradă, unde te așteptau prietenii, simțeai o bucurie foarte mare. Acele 5 minute de joacă, furate dintr-o responabilitate ce o aveai în casă, te încântau în chip deosebit. Erau clipe fantastice! Sau zilele când mergeam, și o spun cu multă plăcere, cu oile sau cu vacile la păscut. Uneori asumam să mergem cu oile la câmp mai mult ca pretext, știam că astfel vom avea mult timp împreună cu prietenii, căci veneau cu noi și copii care nu aveau animale. Uneori eram pe câmp mai mulți copii decât numărul oilor pe care trebuia să le îngrijim. Iată lucruri care țin de frumusețile copilăriei la țară, numai cine nu a crescut la țară nu poate înțelege și poate că persiflează aceste experiențe, cu greutăți desigur, dar și cu frumuseți deosebite. Copilăria la sat are un farmec aparte. Este păcat, dacă ești născut la oraș, să nu-ți trăiești măcar zilele de vacanță la bunici, la străbunici sau la bunicii altuia care locuiesc la țară.

M-ați întrebat despre modele. Ei bine, știm prea bine că părinții sunt primele modele pentru oricare dintre noi, apoi vine rândul dascălilor, al prietenilor etc. Evident, și pentru mine părinții au fost primele modele de referință. Tata, îndeosebi, m-a influențat în ceea ce privește dragostea de muncă și de studiu, foarte utile în formarea mea profesională, iar mama în ceea ce privește modalitatea de abordare a sarcinilor, prin spiritul său dinamic și disciplinat. Tata era o persoană foarte calmă, cumpătat în vorbire și în acțiunile sale; mama, în schimb, era de o vivacitate extraordinară, un spirit întreprinzător, proactivă și cu o foarte bună ancorare în realitate. Am preluat de la fiecare câte ceva. Mama a absolvit un liceu economic de foarte bună calitate și a activat în contexte profesionale în care și-a exersat mai multe abilități: la Direcția economică a Combinatului Siderurgic Hunedoara și la serviciul administrativ al Spitalului Municipal. Era un om cu o energie debordantă, foarte bine organizată, cu abilități de lider și de relaționare demne de invidiat. Am furat și eu câte ceva din abilitățile ei, iar acum îmi sunt extrem de utile în tot ceea ce fac.

Tata, de foarte timpuriu, m-a învățat un lucru de mare folos: respectul sincer pentru muncă, indiferent de felul ei. El a fost preot, poate că știți lucrul acesta, un intelectual foarte bine pregătit, cu o preocupare deosebită pentru studiu și formare continuă. Cu toate acestea, mai întâi, el m-a învățat să prețuiesc munca fizică, cea din gospodărie și de la câmp. S-a născut într-o familie modestă de țărani, a muncit încă de mic în curte și la câmp alături de părinții și frații săi. A fost

singurul dintre cei 5 frați care și-a continuat studiile după finalizarea gimnaziului. A urmat mai întâi Școala Normală, dorind să fie învățător. Apoi a studiat Teologia la Arad și Sibiu, devenind mai târziu preot. Nu a uitat niciun moment de unde a plecat și a păstrat nealterat respectul față de munca fizică și oamenii care o prețuiesc. De aceea, deși terminase Teologia cu o medie foarte bună, a preferat să fie preot la țară. Același respect mi l-a transmis și mie, dar nu prin cuvinte, ci prin felul său de a fi. Petreceam mult timp împreună. De la o vârstă mică mi-a pus sapa în mână, una mică, pe măsura fizicului meu de atunci. La 6 ani săpam alături de tata porumbul din grădină și, deși eram încă stângaci și sacrificam foarte des firele de porumb abia ieșite din pământ, el nu mă certa, dimpotrivă, folosea neîndemânarea mea ca și context din care să învăț ceva. Era de un calm deosebit, avea propria metodă de a mă încuraja chiar și atunci când era evident că făcusem o trăsnaie.El mi-a pus, mai apoi, și furca, și coasa în mână, dar tot de la tata am deprins plăcerea pentru studiu și dragostea de carte. Știa foarte bine cum să le îmbine în chip armonios.În afara zilelor de duminică și a celor de sărbătoare, de dimineața și până seara, cu scurte pauze, îl găseai muncind în gospodărie sau la câmp. Noaptea și-o petrecea însă lecturând – citea foarte mult. Mare parte din noapte o aloca studiului teologic sau lecturii, cu creionul în mână a cărților de calitate pe care le recomanda atât nouă, cât și celor care ne călcau pragul casei. Dormea puțin peste noapte, dar nu se plângea niciodată de oboseală. Recupera orele nedormite printr-un somn de amiază, imediat după ce lua prânzul. Am preluat de la el și această combinație și mă regăsesc cu plăcere în ea. Înțelepciunea omului care a înțeles cum să trăiască în armonie cu natura, grijind de ea, a fost prima lecție de viață pe care a știut cum să mi-o transmită.A doua a fost interesul pentru studiu și respectul pentru munca intelectuală. Tata a fost un produs al educației interbelice. A păstrat toată viața amintiri plăcute legate de calitatea dascălilor săi și un respect aparte față de personalitățile acelei perioade. Eu am trăit prin mintea, ochii și vorbele tatălui meu în lumea interbelică. De aceea, adesea spun că trăiesc intens o nostalgie a unei prezențe virtuale într-o lume căreia aș fi dorit, din tot sufletul, să-i aparțin. Îmi imaginez prezența mea în amfiteatrele pline până la refuz, audiind cursurile magistrale ale lui Nae Ionescu, stând alături în bancă de studenții săi – Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea – deveniți, asemenea mentorului lor, personalități de mare valoare. Elitele intelectuale ale perioadei intrebelice au fost produsul unei alte paradigme educaționale, una în care prima educația caracterială și autonomia intelectuală. Iată modele la care îmi place să mă gândesc cu mult respect. Pentru mine tata a fost puntea peste generații, vehiculul grație căruia am călătorit în timp, gustând câte ceva din frumusețea și densitatea intelectuală a acelor vremi.

Contează educația făcută cu temeinicie? Schimbă ceva în fibra interioară? Dă un parcurs diferit?

Adrian Opre: Această întrebare, pe care mi-o adresați în termeni ai temeiniciei, aș traduce-o într-o interpretare psihopedagogică. În domeniul nostru facem distincție între învățarea de suprafață și cea de adâncime, de profunzime, pe de o parte, și operăm cu diferențe între intenția de a învăța și adâncimea învățării, pe de altă parte. Simpla intenție de a învăța nu conduce neapărat la o înțelegere profundă, și nici la o retenție de durată a conținutului supus învățării. Ea poate favoriza mai degrabă o înțelegere parțială și o retenție de scurtă durată.

Înțelegerea profundă și robustețea mnezică sunt rezultatul unei învățări de adâncime sau a unor procesări analitice. Altfel spus, desprindem semnificații profunde ale materialului supus învățării și îl putem reține pentru perioade mai lungi de timp dacă recurgem la prelucrări adânci ale informațiilor pe care le primim. Aș putea invoca, ca exemplu, modelul oferit de tatăl meu. Eu nu l-am văzut niciodată pe tata să citescă o carte fără a avea în mână un creion, adică fără să își facă noțite pe marginea textului, dar și pe fișe de lectură puse între paginile cărții. Eu știam de fișă de lectură și utilitatea ei cu mult înainte de a ajunge la școală, pentru că așa am învățat de la tata. Acest mod de lectură favorizează neechivoc o anumită profunzime a lecturii și, implicit, a înțelegerii textului, fundamentând temeinicia formării. Dascălii cu expertiză știu prea bine cum să favorizeze această procesare adâncă. Ei cunosc și pun în practică strategii de învățare ancorată, cu ajutorul cărora

conectează conținutul predat la realitatea extrașcolară și la contextele post-educaționale. Mai precis, acei profesori știu cum să sporească valoarea ecologică, practic-aplicativă a secvențelor educaționale de la clasă. Desigur, o învățare temeinică reclamă și o schimbare de perspectivă, e necesar să schimbi ceva în fibra interioară a celui care învață. Adică? E necesar să-l convingi pe elev/pe student că el nu este un simplu beneficiar sau consumator de cunoaștere, el este, și trebuie să fie, și un generator de cunoaștere. Mai precis, noi, dascălii, trebuie să schimbăm rolul elevului/studentului din bancă, să-l transformăm dintr-un receptor pasiv de informație într-un partener al nostru care să contribuie la producerea de cunoștințe. Aceasta este una din responsabilitățile noastre cheie, cea de a iniția și de a ghida metamorfoza mentală a celor din bănci. Iată ce înseamnă, într-o altă exprimare, centrarea educației pe competențe și pe elev. Dacă dorește să realizeze facil această transformare, cadrul didactic trebuie să dețină o bună înțelegere a minții celui căruia i se adresează. Asumând actul predării, trebuie să conștientizezi diversitatea celor care te ascultă și modalitățile diferite ale acestora de a recepta și interpreta mesajele tale. E necesar să realizezi faptul că în bancă sunt oameni foarte diferiți, ei sunt unici, iar tu trebuie să-ți adaptezi limbajul și metoda astfel încât să te înțeleagă cât mai mulți, să rezonezi cu elevii tăi, să oferi cât mai multe exemple concrete și relevante pentru ei, și să verifici periodic dacă ești înțeles. Iată modelul unei educații temeinice care te poate preschimba.

Cum poate să folosească un profesor această dibăcie ca pe o unealtă la îndemână oricând?

Adrian Opre: O primă condiție o reprezintă dezvoltarea unei competențe transversale– teoria minții. Teoria minții, mai bine zis, capacitatea unui om pentru empatie și înțelegerea celorlalți, a perspectivei lor, este o competență esențială pentru cadrul didactic, care ne dă garanția reușitei noastre profesionale. Teoria minții se referă la abilitatea noastră de a pătrunde în mintea celor cu care dialogăm pentru a le descifra modalitățile individuale de a percepe și interpreta realitatea. Dacă vrei să fii înțeles de ceilalți, mai întâi să te asiguri că știi ce cunoștințe posedă ei, ce strategii de învățare folosesc, ce deschidere au față de ceea ce predai tu, câtă motivație au. Dacă știi și valorifici lucrurile acestea, îți vei adapta predarea astfel încât să transmiți cunoașterea pe care o posezi tu în formatul accesibil minții lor. Mărturisesc că, ori de câte ori sunt invitat să susțin o prelegere sau să organizez un work-shop, obișnuiesc să pun multe întrebări despre audiență/participanți: cui mă adresez, ce vârstă au, din ce domenii sunt, ce așteptări au de la mine etc. Cunoscând aceste aspecte, îmi este mai ușor să îmi adaptez discursul, aparatul lexical, strategia și exemplele la specificitatea publicului și să rezonez cu el. Această strategie este valabilă pentru orice contex – fie că dialogul formativ este desfășurat online, fie față către față, fie că este sincron, fie asincron.

Prin urmare, teoria minții, cred eu, reprezintă o unealtă esențială, de mare folos oricărui dascăl, în orice context!