De la un model la altul
Ninel Ganea, filosof și publicist
Adeseori îmi aduc aminte de liceu. Nu a fost o perioadă nici mai rea, nici mai frumoasă decât a altora. Eram la o școală bună, unde exista o concurență aprigă în tot și în toate, așa cum, cred că e în multe locuri. Ne concuram pentru orice, însă mai ales pentru cele superficiale: haine, muzică, sporturi, fete, dar și pentru cărți.
Am avut norocul să fiu într‑un loc unde cărțile contau și asta m‑a ajutat foarte mult căci mi‑a plăcut de mic să citesc, deși cam alandala. Tot norocul mi‑a scos în cale o profesoară de română care a început să‑mi cultive patima cititului și să‑mi educe gusturile. Ea ne dădea liste de lecturi suplimentare care au fost multă vreme pentru mine un adevărat canon, adică o referință. Și erau cărți bune, care mi‑au folosit și pe care le‑am păstrat cu drag.
Tot pe atunci căutam cu sârg să mă identific cu diverse personaje, unele bune, altele mai puțin reușite. Fără niște criterii clare în minte și invadat de cultura pop (muzică și filme mai ales), nu puteam face mai mult decât să bâjbâi și să fac o figură mai degrabă ciudată, în care pasiunile livrești se amestecau cu tot felul de staruri contemporane. Ieșea o caricatură, chiar dacă, poate, scuzabilă.
Baletul acesta între ispitele lumești și cele livrești a tot continuat pentru multă vreme. Asta până când, într‑o seară, am văzut la televizor, într‑o emisune culturală, un interviu‑fluviu cu un eseist român de anvergură. M‑a captivat din prima, deși nu cred că înțelegeam mare lucru din ce spunea. Dar ceea ce răzbătea destul de clar era pasiunea pe care acel om o investea în cărți și în forța ideilor. Dincolo de ceea ce spunea, reușea să transmită aproape ca nimeni altul dragostea pentru lectură. Bineînțeles că i‑am citit rapid toate cărțile și mi‑a devenit pentru o vreme considerabilă model de la distanță. Mă identificam cumva cu el, așa cum face orice tânăr cu idolul său. Încercam să‑i repet lecturile, să‑i imit expresiile... Cam tot ce poate face un tânăr imberb.
Nu aș putea spune în ce măsură predomina frivolul în toată această emulație, dar cărțile citite pe urmele sale m‑au marcat. În mare parte, în bine.
Mai târziu, modelul meu și‑a pierdut considerabil din statutul pe care i‑l alocasem. Locul său a fost ocupat de alte figuri, la care probabil că nu aș fi ajuns fără ajutorul lui.
Nu am reușit și nici nu cred că mi‑am propus să trăiesc fără un model. Marea schimbare de care am devenit conștient la un moment dat a fost de a‑mi căuta modele care nu întruchipează neapărat o idee abstractă, cât mai ales o viață. Sau, mai pe șleau, am început să fiu mai atent la cum e omul și mai puțin la cărți. Ceea ce nu înseamnă că cele două se exclud. În fond, unul din lucrurile care îmi plăcea nespus la modelul meu din tinerețe era autenticitatea.
Și astfel, tot analizând diverse personaje și tipologii, am ajuns într‑un final să‑mi dau seama că mai toți cei care îmi plăceau și mă atrăgeau erau creștini. Am dat peste oameni care aveau în privirea lor o liniște și o pace la care eu nu puteam decât să tânjesc. Apoi, în cărți, am descoperit și sfinți. Și, încetul cu încetul, ei au început să devină modelele pe care le căutam încă de pe când eram un tânăr impresionabil, în liceu. De prisos să mai amintesc că distanța care mă separă de ei rămâne constant incomensurabilă. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc cât de bine mi‑ar fi prins dacă aș fi privit cu mult mai devreme spre ei...